Get the Flash Player to see this content.
>> descarca mp3 <<
>> descarca pt. telefon <<
>> descarca video pt. iPod <<
>> download high quality video <<
Asteptam scorul si comentariile Dvs. pt aceasta emisiune folosind linkurile urmatoare.
Pentru a vota apasati pe stelutele de mai jos
(63 votes, average: 4.73 out of 5)
Loading ...
Tags: bun, buna, constantinescu, Edi Constantinescu, edy, emisiune, foame, foamea, foamea e buna, majesty, oxigen, produsa
nustiu dece insa de fiecare data cand citeam fericirile aveam imprsia ca sunt insotite si de ….”nefericiri” dac pot sa le zic asa (cel putin an mintea mea) adresate celor care nu plang, care nu flaminzesc, care nu inseteaza………:)
azi partea cu nefericirile a lipsit:)
Afara e iarna, e noapte, e frig … am iesit sa-mi aprind o tigara si … la lumina chibritului pupilele mi s-au contractat – nu “dilatat”, de aceea nu am mai putut vedea nimic in jur. Mi-am inselat pupilele cu lumina unui pai si a trecut o vreme pana ce ochiului i s-a facut din nou foame de lumina. Insa atunci cand a flamanzit din nou, s-a redeschis larg. Ferice de cei cu ochii inchisi la lumina si deschisi in intuneric, caci ei vor demonstra ca sunt asa cum i-a creat dumnezeu.
Din ciclul “nu vorbi cu (asculta pe) Edi ca-ti baga in cap idei d-alea periculoasilii…” lol
, ma incumet sa scriu cateva randuri. God damn it, man! Edi, daca te deranjeaza ce spun aici si gresesc, spune-mi doar un singur cuvant… si voi tacea… i don’t mind! (oricum scriu prea mult, realizez asta) Dar nu-mi cere sa plec, lasa-ma sa te urmaresc din umbra, in tacere… lasa-ma si pe mine sa fiu aici.
Au fost filozofi si invatati care au ironizat dorinta, au strivit-o cu superioritate, ca pe ceva degradant, ca pe-o piedica in calea adevarului. Adevarul ar fi privilegiul celor care duc un regim dietetic. Un om plin de dorinte era socotit un om sortit pieirii, si de aici si indemnurile fanatice in favoarea ascetismului. Oare asa sa fie? Se poate admite un om normal lipsit de orice dorinta? Si apoi ascetismul nu e tot o dorinta, o dorinta de putere si superioritate? Ascetismul e suma tuturor dorintelor refulate. De cate ori am avut aceste idei de ascetism, mi-am spus: cata ura zace in mine, daca m-am hotarat sa devin ascet… Ascetismul e in fond tot o orgie, o orgie a vanitatii nebune, o dorinta de a te deosebi de ceilalti oameni. Un ascet e un desfranat care se ignora…
Deci se poate trai fara dorinte, se poate sa ne infranam impulsurile? Nu cred ca are rost sa ne infranam dorintele, asta seamana mai mult cu o automutilare (saracul de Luther…). Si nici nu sta in puterea noastra. A infrana o dorinta nu e un act de superioritate etica, ci de trandavie; in loc s-o intelegem, preferam s-o inabusim in fasa. Ceea ce e infranat, strivit, nu moare, dimpotriva, devine mai puternic. Dorinta este o realitate extraordinar de gingasa si de complexa, usor putem sa trecem de la ascetismul cel mai auster la frivolitatea cea mai desantata.
Sa facem deosebirea intre dorintele firesti, inevitabile si dorintele artificiale, nascute de minte. E un lucru evident ca gandirea produce clipa de clipa dorinte artificiale. Mintea are puterea blestemata de a nascoci dorinte false, dorinte care depasesc nevoile firesti ale omului. De cate ori individul doreste mai mult decat are nevoie, el intra intr-o lume de spaime si contradictii. Mintea nu genereaza numai dorinte arbitrare, ea are si tendinta de a le amplifica, ea traieste vesnic groaza de a pierde placerea.
Nenorocirea multora dintre noi se naste din faptul ca cele mai multe din dorintele noastre nu sunt naturale, ci inventate de lacomia si grandomania mintii. Puterea mintii de a inventa dorinte firesti e teribila. Cand sensibilitatea se atrofiaza, cand iubirea moare, individul se arunca intr-o competitie, el nu mai asteapta iubirea, ci un numar infinit de oameni pe care sa-i domine. Nevoile firesti, expansiunea barbara a artificialitatii au stat la radacina blestematului instinct al proprietatii. Dorintele nefiresti nu se exprima cu usurinta, ele extermina, pentru a se putea manifesta dorintele naturale. Orice dorinta artificiala are pe constiinta moartea unei dorinte naturale. Dar omul este un produs al naturii (ale legilor care o guverneaza) si orice incalcare a naturii se pedepseste secret si necrutator.
De cate ori am avut mai mult decat trebuie (si ma refer aici la satisfactii artificiale… de ordin sentimental-erotic, sa luam un exemplu), am trait o senzatie de pustiu, m-am simtit nefericit. Aceste succese mediocre imi distrugeau sensibilitatea, deveneam stapanul ridicol al unui pustiu imens. Stupidele si chinuitele mele victorii ma inabuseau, ma striveau, imi acopereau soarele. Aveam totul, dar nu aveam nimic. N-aveam nici iubire, nici bucurie… iata de ce cred ca bogatasii sunt oamenii cei mai tristi din lume. Ei sunt stapanii unei lumi moarte.
DAr de ce ne legam noi cu atata patima de dorintele artificiale? De ce suntem in stare sa cheltuim atata energie pentru ceva de care n-avem nici o nevoie? Dorinta nefireasca da egocentrismului puterea de a se manifesta, de a se impune, de a invinge. Se intampla un lucru si mai cumplit. Devenind in adanc superficiali, nu ne mai satisfac decat dorintele artificiale. Dorintele naturale, iubirea, comunicarea, bucuria ni se par prea mici pentru rangul nostru, bune numai pentru oamenii de rand. Aici incepe grozavia, si descoperirea acestei realitati explica tristetea ce ne inconjoara uneori. Unii oameni nici nu mai au probleme umane. Cum e cu putinta? Au numai vise de imburghezire materiala. Pentru ei bucuria, iubirea, comunicarea nu mai au nici o putere de seductie. Saracii de ei! Cum sa nu-ti inspire mila un individ care crede ca se poate trai fara iubire? Eu de cateori am numai ceea ce-mi trebuie, ma simt stapanul lumii intregi, al lumii vii si nemarginite… fiu al unei imparatii… bucuria este reala.
Am teama de anu fi cumva inteles gresit. Sigur, viata fara dorinte e o nebunie. Dar trebuie sa ne intelegem dorintele, nu sa devenim sclavul lor. Cine are dorinte neintelese nu poate sa fie un om liber. Cum sa intelegi o dorinta? – vor protesta indivizii cu mai mult temperament. Foarte simplu. Nu prin naive si subtile analize psihologice, ci prin trairea constienta, totala a dorintei care se naste in noi. Noi nu suntem constienti de dorintele noastre, noi ne grabim sa le traducem in fapt. Faceti macar o data in viata aceasta experienta. Priviti dorinta cum ati privi o floare, sau chipul unui om… nu va propuneti nici un plan etic, nici s-o inabusiti, nici s-o traduceti in fapt. Atunci o sa puteti vedea din ce e alcatuita dorinta, ce spaime sau sperante au nascut-o, daca va recunoasteti cat de cat in ea… sau daca nu cumva e o inventie arbitrara a mintii…
Se pare ca in ceea ce priveste cunoasterea de sine, aproape toate filozofiile sunt de acord. Daca nu te cunsti pe tine insuti, nu poti sa cunosti nimic (nu degeaba Dumnezeu s-a intrupat pentru ca noi sa intelegem … 1Ioan 4:20) Intr-adevar, ar fi o nebunie sa credem ca cine nu se cunoaste pe sine ar putea cunoaste universul.
Cunoasterea de sine este atat de dificila fiindca noi refuzam, de fapt, sa ne cunoastem. Dintr-un motiv sau altul, noi socotim realitatea neconvebila. Frica de noi insine e la fel de mare ca si frica de moarte. Atunci mintea isi propune sa evite confruntarea cu realitatea. Gandirea are vicleniile ei inimaginabile, noi refuzam cunoasterea adevarata si inventam o alta, superficiala, de ochii lumii. Gandirea creeaza inadins probleme false, noi ne dedicam acestor probleme false cu trup si suflet, in timp ce realitatea ramane ignorata. Ne crem o imagine despre noi insine si credem ca acea imagine arbitrara ar fi adevarul. Una e de pilda sensibilitatea reala, si cu totul altceva sensibilitatea creata de mine. Mintea creeaza valori false, de aceea intram atat de usor in confuzie.
In putinele mele clipe de tacere siintelepciune am vazut cum mintea incerca sa denaturezerealitatea, sa creeze o imagine pe care sensibilitatea, daca exista, o refuza. Atunci am descoperit ca mintea e mediocra si lasa, ca mereu incearca sa denatureze realitatea. In popor exista expresia “i-a stat mintea”; in momentele decisive mintea se retrage infricosata, e incapabila sa inteleaga o situatie dramatica, in fata marilor probleme mintea dezerteaza. Sigur, gandirea e inevitabila… nu poti stopa gandul sa se produca. Dar noi nu trebuie sa devenim robii gandirii, ci s-o intelegem pana la capat.
Mintea a creat in decursul anilor o imagine despre noi insine, si pentru a cunoaste cu adevarat trebuie sa distrugem aceasta imagine.
Noi nu trebuie sa cunoastem aceasta imagine falsa, ci cea reala, pe care o ignoram. Daca noi ne confundam cu imagnea falsa, nu ne vom cunoaste mult si bine. Am descoperit la un moment dat ca imaginea pe care mi-o creasem despre mine nu era cea adevarata. Daca ma luam dupa amagirile mintii, eram un om perfect. Mintea incearca sa ne maguleasca, de aceea isi propune sa ne ofere o imagine cat mai placuta. Credeam ca eram bun – si nu eram. Credeam ca era generos – si iarasi nu exact. Credeam ca iubesc – si iubirea nu era in mine. Toate calitatile mele erau niste cadouri pe care ipocrita si vicleana minte tinea sa mi le faca. Am inteles ca eu n-am nici o legatura cu calitatile mele, ca daca le scutur putin, ele se destrama usor.
Chiar acum, cand scriu aceste randuri, vad cum mintea, perfida, incearca sa ma indeparteze de realitate. Mintea e in stare sa-mi ofere si sublimul de dragul ignorarii realitatii. Mintea imi spune: “Nu te mai dojeni atata. Tu esti un om minunat, coplesit de patima adevarului.” Dar e oare adevarat? Sunt eu obsedat de adevar? Sau mintea incearca sa ma amageasca, sa ma indeparteze de la problemele mele mizere si mediocre?
Am fost uimit de indarjirea cu care cei mai multi oameni refuza sa se cunoasca. Se tem de cunoasterea de sine mai mult ca de orice. Pe unii dintre ei cunoasterea de sine ii jigneste, o socotesc o ofensa. Egoistii cei mai inraiti se cred capabili de cele mai inalte sentimente (auzim deseori cuvintele “iubire”, “frate”, “respect”), pentru nimic in lume n-ar renunta la aceasta imagine falsa. Aceasta imagine falsa li se pare lor lucrul cel mai important, sunt capabili de orice sacrificiu, numai si numai ca aceasta imagine falsa sa supravietuiasca. Am vazut oameni care si-n agonia mortii mormaiau cuvinte trase de par, neadevarate, atat de adanc se inradacinase falsul in ei. Sunt criminali care mor cu constiinta linistita, atat de mare poate fi puterea autoamagirii. Imparatia sumbra a iluziilor este nemarginita, trebuie sa avem curajul de a ne elibera de iluzii. Iluzii in legatura cu sensibilitatea noastra. Iluzii in legatura cu generozitatea noastra. Chiar si dorinta de a ne elibera de iluzii poate sa fie o alta iluzie, la fel de periculoasa.
Adeseori noi nu ne luptam cu probleme reale, ci cu probleme nascocite de minte, aici e toata grozavia. Atunci intram intr-un impas cumplit, fiindca noi cautam solutii la probleme care nu exista. Cautarea acestor solutii ne creeaza apoi iluzia seriozitatii. O minte infricosata se alimenteaza incontinuu cu o existenta iluzorie, se hraneste in mod artificial, ca un muribund. Am vazut ca multi oameni sunt sensibili fiindca si-au imaginat ca sunt sensibili, in realitate sunt reci ca gheata. Sensibilitatea lor e o forma a vanitatii. “X e sensibil. De ce sa nu fiu si eu sensibil? X e ingrijorat de soarta lumii. De ce sa nu fiu si eu ingrijorat?” Ei duc pana la capat o cruce care le e straina. Un om cu adevarat sensibil isi recunoaste lipsa de sensibilitate, nu se amageste.
De la o vreme, eu am inceput sa suspectez mintea, sa n-o mai cred suprema autoritate. Am vazut cum mintea m-a tradat in fata mortii, am vazut cum mintea mi-a denaturat realitatea. Mintea pune ideea, cuvantul, simbolul, imaginea inaintea realitatii. Nu degeaba se vorbeste de “nalucirile mintii”. Mintea e memorie – memoria a trecut – mintea priveste toate problemele noastre prezente cu ochii reci ai trecutului. Mintea poate sa nasca amintiri, regrete, obsesii, stari de spirit – inteligenta niciodata! Cunoasterea de sine incepe odata cu intelegerea limitelor mintii.
Minciuna nu este doar denaturarea unor fapte, ci ceva mult mai profund, mult mai adanc, mai grav, care roade de la radacina sufletul omului. Am fost uimit de naturaletea cu care minteau unii oameni. Nici un efort, nici o ezitare. Minciuna le era fireasca, precum respiratia. Eram aproape vrajit de naturaletea, de spontaneitatea cu care unii indivizi minteau de ingheata apele. Parca numai atunci se regaseau pe sine, minteau fara pic de rusine, dar minteau cu linistea unor patriarhi. Se spune ca sunt oameni care nici nu-si dau seama ca mint. Ei mint cu “cele mai bune intentii” (ca sa zic asa), ei denatureaza avand constiinta curata. Inexistenta sensibilitatii, a luciditatii creeaza minciunii cele mai frumoase posibilitati de afirmare. Adevarul a murit de mult in acesti oameni. Si chiar cand spun ce gandesc, mint. Gandirea lor e in prealabil deformata, denaturata, asa ca ei mint fara nici un efort, fara nici un calcul. Intreaga lor existenta este minciuna: ce eforturi sa mai faca? Nici nu mai trebuie sa minta, n-au decat sa fie spontani… cu ideea ca ei “spun ceea ce gandesc”. Ei, si? Daca tu esti minciuna din cap pana-n picioare, ce adevar ai putea sa comunici?
Minciuna, asta o resimtim aproape toti in clipele noastre de maxima luciditate, este expresia fricii de realitate. Noi chiar daca nu cunoastem adevarul, tot ne este frica de el, il ocolim ca pe o boala care ne-ar putea fi fatala. Adevarul pe care nu-l cunoastem ni-l imaginam incarcat de dezavantaje, iluzii distruse, placeri care se pot pierde, decizii care trebuie luate imediat, in timp ce minciuna ne da o senzatie de confort si de continuitate.
In primul rand, ii mintim pe ceilalti fiindca ne mintim pe noi insine. Nu e posibil sa minti pe vecini si sa fii sincer cu tine. Aceasta autoamagire din care se naste minciuna e un proces indelungat, perfid si complicat. Zi de zi suntem in situatia ingrata de a justifica imaginea falsa pe care ne-am facut-o despre noi, de-a o apara de loviturile adevarului. Suntem ca o cetate mandra si izolata care se apara cu frenezie impotriva realitatii, nu lasam sa patrunda viata, o gonim cu ne vine la indemana.
Atata timp cat ne temem de moarte suntem inevitabil mincinosi. Minciuna se naste din refuzul de a accepta realitatea asa cum este, a noastra si a universului, si atunci minciuna devine o arma, o posibilitate de a ne intretine iluziile. Nu recunoastem ca vom muri. Nu recunoastem ca nu suntem iubiti. Nu recunoastem ca nici noi nu iubim. Nu recunoastem uzura biologica pe care o aduce trecerea timpului. Din acest refuz al realitatii se naste minciuna. (Daca omul ar fi nemuritor, ar mai minti el cu atata usurinta?). Oricat de dotat ar fi un om, oricat de norocos, oricat de mari i-ar fi succesele, tot e ceva care scartaie, ceva care nu merge. Complexitatea extraordinara a vietii nu poate s-o stapaneasca nimeni. Poti sa fii stapanul lumii, dar nu poti sa fii stapanul vietii. Incercarea de a stapani miscarea complexa si imprevizibila a vietii naste in noi o contradictie cumplita, nevoia de a scapa de loviturile vietii. Si atunci singura arma pe care o avem la dispozitie este minciuna.
Dar minciuna este o povara insuportabila, si cine nu simte aceasta povara inseamna ca s-a infundat rau de tot in mocirla. Daca am recunoaste adevarul, am vedea ca nu e chiar asa de cumplit. Cumplit este adevarul nemarturisit, ascuns, adevarul o data recunoscut nu mai e nici complit, nici neplacut. Trebuie sa ne recunoastem si infrangerile, s-ar putea sa ajungem odata la concluzia ca iesit invingatori tocmai pentru ceea ce e mai rau in noi si am fost invinsi tocmai pentru ce e mai bun in noi. Minciuna e mai mult decat un pacat – e o stare de contradictie in tine insuti. Nimeni nu minte intr-o stare de fericire, de totala impacare cu viata. Adevarul nu este reversul minciunii, ci ceva mult mai adanc. Adevarul este iubirea care se naste in noi. Nu degeaba minciuna e comparata cu intunericul, iar adevarul cu lumina. Nu pot avea aceeasi sursa, si adevarul nu se poate naste in ratiunea rece si abstracta a omului, nu este rodul mintii lui inteligente, ci este descoperit si primit prin revelatie sau inspiratie divina.
Una dintre calitatile fundamentale ale spiritului mai tot timpul neglijata de catre noi este atentia – drumul cel mai scurt spre intelegere. Ceea ce este izbitor si inexplicabil in existenta noastra, este tocmai lipsa de atentie. Nu suntem atenti cu faptele noastre, cu gesturile noastre, cu ale noastre cuvinte, nu suntem atenti nici cu reactiile celor din jurul nostru. De multe ori comitem acte dintre cele mai fundamentale intr-o stare de somnolenta. Cateodata am impresia ca oamenii cu care stam de vorba dorm.
Atentia e reactia care nu cere nici un efort, e cea mai simpla, mai normala din toate reactiile posibile si cu toate astea noi ne indreptam spre acele modalitati care, privite superficial, impun o oarecare disciplina, o oarecare organizare a gandirii. Decat sa fim atenti cu faptele noastre, sa le traim total, intr-o stare de constiinta, preferam in schimb sa ne introspectam mult si bine, sa ne autoanalizam, dupa ce realitatea s-a consumat. Introspectia (doar o forma de lenevie a mintii) se exercita in vid, caci e imposibil sa intelegm trecutul cu gandirea prezentului. Ruptura, odata realizata, ramane definitiva, implacabila. De cate ori simt nevoia sa ma analizez, sa ma introspectez, vad ca de fapt vreau sa ascund adevarul. Analiza psihologica seamana c-un proces care se desfasoara fara martorii principali. Daca n-am inteles un lucru cand l-am trait, sau nu l-am trait cand ne-a fost dat s-o facem, e foarte putin probabil ca-l vom intelege a doua zi dimineata in pat, storcandu-ne creierii.
Atentia e cea care anuleaza duplicitatea: in clipa in care suntem cu adevarat atenti, privim realitatea cu toata fiinta noastra, cu sensibilitate, cu inteligenta (nu mai este nimic trait intr-o stare de apatie). Omul atent nu-si propune sa-si controleze gesturile, nu-si propune sa realizeze performante etice sau fizice, el se lasa in voia realitatii, dar traieste realitatea cu intreaga lui fiinta. Numai cei care se pierd cu firea, numai cei care se pot darui pana la uitare de sine au sansa sa inteleaga. Numai ca aceasta intelegere nu este scop. Viata traita intens contine in ea insasi intelegerea. Din pacate, noi insa separam uneori trairea vietii de intelegerea vietii, le consideram fenomene diferite.
Daca ne privim cu seriozitate (omul serios e cel care se cunoaste bine, care stie ce poate si ce nu?), vedem ce greu e sa fim atenti, ce incapabili suntem de o daruire totala. Cand stam de vorba cu un om, n-avem rabdarea sa-l ascultam, suntem incapabili de atentie, si imediat navalim cu violenta cu personalitatea noastra, cu ideile noastre. Noi nu traim realitatea, ci nevoia noastra stupida de a ne demonstra personalitatea. Noi urmarim mai exact planurile noastre, subtile sau meschine.
Noi nu daruim celorlalti ceea ce acestia au nevoie, ci ceea ce credem noi, ceea ce ne prisoseste, ceea ce avem in plus si de care ne putem debarasa usor (fara sacrificiu de sine), adica nu daruim nimic pana la urma. Mi se intampla sa nu fiu atent cu oamenii cu care sunt in relatii, putin imi pasa de problemele lor, de suferintele lor, de dorintele lor reale, n-au decat sa-si sparga capul… eu imi sustin discursurile mele umaniste, filosofice si teologice si ma declar multumit. Pfff… Sclavi ai egocentrismului nostru, noi trecem adeseori prin viata ca niste somnambuli, nu vedem florile, nu vedem cerul, nu vedem zambetele copiilor, nu ne vedem decat interesele noastre. Numai acolo unde exista iubire exista si atentie.
A fi atent inseamna a trai clipa de clipa intr-o stare de constiinta de sine, a nu te lasa inselat de nici o viclenie a mintii. Omul traieste numai in lumina, in ratiune, atunci intelegem spontan fiecare gest al nostru, refuzam minciunile pe care generos ni le ofera analiza. Dar este o traire intensa, totala, nu ceva rece, cerebral. Intelegem realitatea nu numai cu mintea, ci si cu sensibilitatea, cu inima, cu toata fiinta noastra. Atunci intunericul nu numai ca e inteles, dar poate sa se si destrame…
Aceasta stare de echilibru (dobandita prin intelegere), ca si fericirea, nu e o stare care se obtine pentru totdeauna. Daca am fost odata fericiti, nu inseamna ca vom fi fericiti pana la sfarsitul vietii. Nu te poti instala comod in echilibru ca intr-un fotoliu sau intr-un hotel de lux. Echilibrul, ca si adevarul, ca si iubirea, se realizeaza clipa de clipa. Un om echilibrat intelege imediat, spontan realitatea pe care o are in fata. Un om echilibrat nu-si divide constiinta intr-o latura sacra si una laica, nu-si imparte iubirea in iubire eterna si iubire vulgara, nu-si imparte existenta intr-una prezenta si una viitoare, nu se considera jumatate inger, jumatate animal. Nu poti iubi si ura in acelasi timp. Nu e vorba de a aduna idei rezonabile si marete (aici ideile din mintea ta nu valoreaza mare lucru), important e ca echilibrul sa se nasca de fiecare data din adancul fiintei tale, fara efort impus.
Facem cu efort numai lucrurile pe care, in realitate, nu vrem sa le facem. Unde exista iubire, nu este efort.
Multumesc lui Edi gandurile acestea vaste, inspirate din Scriptura. Ma bucur ca a reiesit destul de clar idea, ca Isus a adus speranta, pentru toti aceia, care desi acuma nu au pace in suflet, si poate se invinovatesc, dar daca primesc evanghelia despre inparatia cerurilor totul se vede in raza sperantei. Poate o singura adugare daca mi-se permite: Toata povara aceasta, care ne apasa in lumea aceasta, si despre care spunem ca este crucea, este usoara, daca avem in vedere Crucea Lui al lui Isus. 1 Kor 1,18 Pentru cei care nu cred in “evanghelia crucii” crucea este o povara, si viata aceasta este fara speranta, dar prin Cruce vedem altfel lumea si viata noastra… (Theologia crucis)
Cu stima Csaba K.
cel mai bine ..este ..cind e ..RAU..ca dupa RAU..vine si mai ..rau ..SI api in final …BINELE ..DORIT.Eu sunt mereu flaminda dupa CUVINTUL LUI DUMNEZEU…si cu cit il ascult mai mult ..foamea este mai mare..nu inteleg fenomenul..DE CE????
A devenit dependenta DIVINA…ESTE UNUL DIN CELE MAI PUTERNICE ..DROGURI..FARA DE CARE SIMT..CA NU POT..SUPRAVETUI..MA FASCINEAZA FIECARE..CUVINT..FIECARE MESAJ..ESTE MINUNAT ACESTA AR TREBUI SA FIE ADEVARATUL..DROG AL OMENIRII
ADMINISTRAT IN DOZE MULTIPLE ..LUMEA ASTA…PLINA DE PUROI AR AVAEA SANSE DE ..VINDECARE 100%