143. Ceasul Intunericului

7 Comments to “143. Ceasul Intunericului”

1. rosu ciprian says:

   January 26, 2009 at 1:23 am

   Nu ,nu este o blasfemie,ceea ce spui Eddi,este realitate. Realitatea de atunci a lui Isus,realitatea de mai tarziu a tuturor celor care au avut parte de revelatia lui Dumnezeu.Criza nu inseamna finalul,disperarea nu este vesnica,nici intunericul ,cu toata puterea lui ,nu va stapani pamantul,chiar daca ACUM pare ca nu exista rezolvare,ca binele nu va triumfa. Nu,cu siguranta,nu ceea ce se intampla acum este finalul !! Votez cu 5 stelute pt. victoria Lui ,pt. faptul ca se poate invinge,in ciuda intunericului ! Si asta nu e blasfemie,e realitate.
2. daniel marian neagu says:

   January 26, 2009 at 7:57 am

   imi pare rau, dar nu am putut viziona materialul; se blocheaza transmisia, asa ca pot oferi doar o stea. Personal sunt un optimist ponderat, nu stiu ce contine prezentarea, am sa revin.
   In ceea ce ma priveste, in spitalul balaceanca unde au vrut sa ma ucida, ma si barbieream pe intuneric, fara lumina, si imi iesea destul de bine, cu aparate refolosite.
   S-ar putea ca intunericul sa fie pedeapsa divina pentru ca inamicul sa fie anihilat, acesta intra in panica, isi stoarce bateriile pana la epuizare, intra in panica, i se apropie sfarsitul.
   Este o parere subiectiva, tot universul se va revolta impotriva lui lucifer, stele, galaxii, sau cum spunea Eminescu in scrisoarea a 3a………
3. Marturie says:

   January 26, 2009 at 8:41 am

   Strigatul Domnului Isus a fost pentru mine momentul revelatiei divine a marii iubiri. In momentul cand am ajuns si eu sa strig “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce mai parasit!” ATUNCI mi-a aratat Domnul IUBIREA SA. Atunci am vazut cat de mult m-a iubit. Pina atunci totul a fost doar la nivelul “intelegerii”, “ratiunii”. Din acest punct a devenit experienta, bucurie, pace, recunostinta, o noua visiune.
   Mare e Slava lui Dumnezeu! Daca totii am experimenta aceasta “parasire” am intelege mult mai clar ce a vrut Domnul Isus sa ne invete in cei 3 ani si jumatate. Am intelege ca nimic nu conteaza ce se intimpla cu noi, cu acest pamant, ca nimic nu e mai greu de suportat ca “parasirea”, “despartirea” de TATAL CERESC. Nu as dori sa mai trec vreodata prin acest simtamint. Niciodata. Dar ma tin legata de fagaduintele “Cu nici un chip nu te voi lasa”; si cum a spus Iov, “nu te las pina nu ma binecuvintezi” – Nu te las!
4. boca says:

   January 26, 2009 at 1:27 pm

   Doamne ai mila de noi pacatosii!! Doamne iti multumim pentru mare mila ta!!!!!
5. george (anonimul) says:

   January 26, 2009 at 5:21 pm

   “E zguduitor exemplul multor oameni din popor care nu-si pun problema mortii, nu-si fac din moarte o enigma care trebuie dezlegata, n-au angoase metafizice; impacati cu legile firii, ei asteapta moartea cu o liniste aproape gospodareasca. Daca am avut vreodata complexe de inferioritate le-am avut fata de acesti oameni simpli, care nu infrunta “moartea”, caci moartea nu este un adversar, ci o accepta in liniste. Moartea poate fi inteleasa, nu invinsa. E aici o intelepciune, o seninatate care nu se gaseste in nicio carte din lume.
   A crede ca moartea e o ecuatie pe care o poti rezolva studiind-o cu sarguinta, analizand-o cu disperare, este, desigur, o copilarie. Cine a cunoscut cat de cat primejdia mortii stie ca in fata mortii gandirea dispare. Rationamentele, demonstratiile, logica, cunostintele teologice si filozofice, legendele, frazele poetice despre contopirea in marea energie cosmica etc., se dovedesc neputincioase, si omul se gaseste fata in fata cu necunoscutul… Dar nu cu necunoscutul inventat de minte, ci cu cel real, cu cel ce nu se poate nici imagina, nici reda. Necunoscutul, inventat de minte, e totusi acceptabil, chiar daca e un pustiu imens sau o groapa adanca. Ceva tot exista, caci mintea nu poate accepta un nimic total, tot il mai anima cu ceva. Noi tot ii dam nimicului o imagine cat de cat concreta. Dar cand ne intalnim cu acel nimic, care e cu adevarat nimic, spaima noastra creste atat de mult, incat uneori am impresia ca moartea depaseste puterea omului. Ar fi trebuit poate ca moartea, ca si nasterea, sa fie un act inconstient. Asa ar fi fost logic. Dar putin ii pasa “naturii” de logica noastra. Si apoi oricata intelegere ai avea, exista implacabila durere subiectiva a materiei, miliardele de celule care se agata de viata cu o incrancenare insuportabila, aproape impotriva vointei omului. Chiar daca omul ar accepta moartea, materia isi continua revolta ei oarba. Am avut in aceasta privinta o experienta ingrozitoare, atat de cumplita, de insuportabila, incat dupa aceasta incercare m-a coplesit o stima adanca, o dragoste teribila pentru toti care au murit… Daca un om suporta moartea, merita toata stima noastra. Imi amintesc ca ma scufundam intr-o groapa, dar groapa nu exista, si asta era cumplit. Daca ar fi fost o groapa, inca tot s-ar fi putut suporta, dar nu era nimic… si in aceste imprejurari groapa echivala cu o speranta. Despartirea de lumina apare ca insuportabila, caci intunericul e parca si mai ingrozitor ca moartea. O moarte scaldata in lumina ar fi un lucru aproape acceptabil. Macar lumina sa nu dispara… imi spuneam in acele clipe ingrozitoare. Poate insa ca nu exista o singura moarte, care ne secera in egala masura pe toti, poate fiecare are moartea pe care o merita, eu stiu? Nu stiu. Natura nu prea are ambitii etice. Dar in preajma mortii apare intr-adevar un lucru straniu, extraordinar: o mare nevoie de iubire, o sete de iubire, constiinta limpede ca iubirea poate distruge moartea, ca in fata iubirii moartea se poate destrama. Daca moartea se teme de ceva, apoi se teme de iubire… Asta nu e o fraza poetica, asta e, simt eu, adevarul. Daca as putea iubi, ce usor as muri…”

   Acum dar raman aceste trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.
6. rosu ciprian says:

   January 27, 2009 at 2:42 am

   Pt.George,ne-anonim. Prietene,nu stiu de unde ai scos citatul asta, dar m-ai facut zob,tandari! N-a mai ramas nimic intreg si la locul lui,absolut numic. Nici nu stii ,poate,de ce l-ai pus tocmai acum ! Eu da ,stiu!! Si ma stiu ceva. Am sa fac ceva ce am invatat la adventisti. Am sa ma rog si am sa postesc,fara sa ma prostesc. Am de dat un “examen “cu ceva minti de draci care pot aduce multa suferinta si moarte cuiva tare drag mie ! Daca vrei,fa si tu la fel pt. mine. Am nevoie, mare nevoie,crede-ma ! Ah,mai George ,ne-anonim ce esti, cu citatele tale,cu tot !!!
7. Alina - Cora says:

   January 27, 2009 at 4:00 pm

   Nu sunt lamurita de unde vine siguranta ca Isus a recitat, soptit sau in minte, Ps. 22. Se poate sa o fi facut, e adevarat. Dar a spune cu certitudine ca a facut-o si apoi a trage invataturi de aici, ca si cand e limpede ca asa s-a intamplat, mi se pare putin indraznet. Oricum, invatatura propusa de dvs, frate Constantinescu, este valoroasa. Doar atat simt eu, ca nu se poate spune ca lucrurile s-au intampat asa in mod sigur. Mi-ar placea daca as putea primi o lamurire, mai ales daca se poate sa vina de la domnul Constantinescu. : )